Unul da, unul nu

“Modul in care un om isi accepta destinul este mai important deca insusi destinul sau”
Wilgelm von Humboldt

Intr-o zi am stat aproape 10 ore intr-o gara. Era cel mai probabil o gara ca oricare alta: multe linii de tren si multi oameni care se uitau la panouri mari, panouri cu litere care se rostogoleau din cand in cand, una peste alta, cu un zgomot pe care si azi mi-l doresc sa-l am inregistrat pe reportofon. Atunci m-am gandit ca undeva in spate, cineva intr-o camera fara geamuri si cu putina lumina arunca o pereche de zaruri si decide numele orasului unde tu vei pleca. Periodic, literele din gara aluneca una peste alta iar zgomotul acela se aude iar.  Lumea insa triseaza. Apar fel si fel de destinatii in fel si fel de tari insa nimeni nu asculta murmurul literelor si raman pe loc, raman pana cand apare destinatia lor. Pentru ca ei au ales-o. Intelegi? Ei au ales-o, ei au decis.

Literele astea asezate intr-o ordine bine stabilita sunt uneori citite intr-o limba straina mie, la fel de straina cum a devenit si destinatia mea. Poate zarurile au decis altceva pentru mine si, fara sa vreau, destinatia mea e acum alta si nimeni nu mi-a spus ca nu mai am ce cauta acolo unde astept sa merg. Si poate tot din cauza asta trebuie sa astept asa multe ore: sa am timp suficient sa-mi dau seama ca ce astept eu nu se mai intampla.

Stau aici in gara si, intamplator, citesc “Viata pe un peron” de Octavian Paler. Poate nu e nici o intamplare, poate cineva a decis sa am si eu setul meu de litere care vorbesc despre un loc similar cu cel in care sunt. Similar devine insa daca dispar toti oamenii de aici, mai putin unul, daca se prafuiesc literele si raman doar orele si minutele, fara nici o destinatie. Trenurile trebuie si ele sa dispara, liniile sa intre in pamant si sa ramana doar una, ceasurile sa plece si ele si intr-un final sa ramana doar un cadru alb si rotund cu un singur ac: un minutar. Si el sa se invarta.

Si azi eu cred ca se tot invarte, si eu poate sunt inca acolo, asteptand zgomotul ala de litere trase la sort, litere care sa arate o destinatie, o destinatie care nu o sa mai apara niciodata. Si eu astept.

Fotografie - Vlad Mereuta

4 Comentarii »

  1. Foarte buna cartea, am citit-o recent. Imi place f mult simbolistica si absurdul din ea… cu atat mai mult cu cat o citesti pe un peron :)

  2. Comment by FlorinOctober 15, 2009

  3. Foarte frumos !

  4. Comment by D.V. — October 16, 2009

  5. Bine gasit.
    O poveste personala ma leaga de “Viata pe un peron” (chiar daca nu am devenit înca îmblânzitor de cobre), si o alta (sau poate aceeasi) de Gara de Nord din Paris.
    Memoria ma tradeaza, si nu-mi aduc aminte numele celui care a spus “garile sunt cele mai frumoase catedrale”.

  6. Comment by RaOctober 18, 2009

  7. Am citit si eu “Viata pe un peron”. Mda, e un eseu interesant, dar e departe de a fi o scriere remarcabila. In plus, am o foarte proasta parere despre Octavian Paler, in ciuda faptului ca ” de mortuis nihil nisi bene”. A fost un excelent gazetar si formator de opinie, dar un caracter mizerabil si un cameleon pe masura. Paler este autorul toxicei sintagme “Epoca Nicolae Ceausescu-Epoca de Aur”, pe vremea cand pastorea redactia ” Romaniei Libere” (1970-1983), sintagma ce a indobitocit generatii intregi de tineri. E bine sa nu uitam acest lucru. Dupa decembrie 1989 s-a erijat in mare profesor de democratie, dar trecutul lui scabros, de clantau comunist servil si agresiv nu poate fi uitat. La un moment dat, prin 1983, a fost matrasit de la “Romania Libera” si a incercat sa-si confectioneze un statut de dizident, dar manevra nu a tinut. Osatura vietii acestui personaj a fost LICHELISMUL.

  8. Comment by Marian Sterea — September 22, 2010

RSS feed pentru comentariile acestui articol. TrackBack URL

Adauga un comentariu