Vlad Mereuta Photography

Daca as putea as vrea sa urlu cu sunetul inglobat in picaturi de ploaie pe care intai sa le aranjez bucata cu bucata intr-un nor mare si negru iar apoi sa il imping departe, departe de mine. Sa zboare lin pe cerul albastru, sa faca umbra peste munti si vai iar apoi, cand ajunge departe, sa isi lase picaturile incet, una cate una. Sa se scurga pe obrazul fiecarui om, si cand il atinge pentru prima data sa se sparga in particule mici si sa elibereze urletul meu. Si poate atunci acel cineva pe care nici eu nu il cunosc desi credeam, ma va auzi si ma va intelege

Ferestrele blocului vecin se ilumineaza identic, pe balcoane mai multa lume urla, canta, sar, danseaza, urla iar. Doar ei stiu ce fac. Mai in dreapta blocului, undeva pe strada, alte doua persoane injura fara un motiv anume. Interactioneaza… fiecare la nivelul lui.

Sting tigarea si revin in camera, schimb canalele si televizorul meu cu volumul la 0 imi arata acum imagini cu fotbal, cu lume fericita si maini ridicate. Torte, steaguri, sarituri de fericire, reluari, interviuri, jiji, blituri.

Aleg alt post si revin la ce faceam inainte… fotbalul nu se regaseste in preferintele mele. Si oricum exista destui care sa compenseze neinteresul meu.

Edited: desi nu pun titlu la poze, la asta cred ca ar merge Caracterizare.

… era vorba despre o persoana care vede in tonuri de alb si negru si pentru care probabil nu prea conteaza asta pentru ca intr-un sfarsit oricum ajunge plin de culori. Ah si mai era un camion, un camion rosu, cateva arme, putina marijuana si un dans in apa unui lac.

Se numeste Sivi Kamion Crvene Boje si pe engleza suna ceva de genul Red Coloured Grey Truck.

Fara nici o legatura cu camionul, doar cu tonurile eventual… cateva imagini aiurea de ieri:

Mi-am adus aminte ca vorbeam cu Bogdan acum cateva zile despre culori, ca in seara asta am vazut un film cu cineva care vedea monocrom si ca mi-a placut mult Counting Crows - Colorblind.

Si ca in ultima vreme nici eu nu am imagini color.

In ultima vreme imi e mult mai usor sa trec peste problemele zilnice decat sa trec peste… mine. Am momente cand ma enervez singur pentru ca nu sunt destul de puternic sa imi controlez gandurile. Daca pana acum nu am fost nevoit sa fac asa ceva (sau cel putin nu atat de des), acum ma vad fortat sa invat. Imi e de ajuns un lucru nesemnificativ pentru altii dar care mie sa imi provoace starea de care incerc sa scap de prea multa vreme.

Imi aduc aminte ca vorbeam acum cateva saptamani (sau o fi trecut o luna? doua?) cu cineva din blogosfera si care spunea ca in urma unor experiente dureroase a ales ca viitorul sa fie cum zice mintea si nu sufletul. Oare asta e solutia? Pui sufletul deoparte si incepi sa iti controlezi perfect viata, fara sa existe ceva care sa nu fie gandit inainte? A fost o vreme cand cred ca faceam asta… si imi aduc aminte de mine si de faptul ca zambeam! Daca sufletul si sentimentele ma duc intr-o directie care doare, care doare atat de tare incat nu pot gasi cuvinte sa imi descriu starea (descrierea cred ca ar putea sa fie un fel de a ma elibera de ce simt in acele momente) atunci nu e mai bine sa las mintea si lucrurile rationale sa puna stapanire pe mine? Atunci cand sentimentele te imping mereu intr-o directie echivalenta cu radacina dezamagirilor si a minciunilor incepi sa te intrebi daca nu e ceva gresit in codul sursa.

Bine, dar daca nu reusesc sa fac trecerea? Pana acum cred ca am realizat asta in prea mica masura… dar timpul se zice ca le vindeca pe toate. Si eu am incredere in timp!

Si pe langa timp mai am toate acele exemple din viata mea, exemple care imi arata ca atunci cand am vrut ceva… mi-am luat cu mana mea!

Din motive repetate si mult prea josnice pentru a fi insemnate aici, utilizatorul unuia din site-urile oferite de providerul meu de hosting si-a pierdut suportul de care se bucura pana acum. Amin.

Atunci cand ti-ai uitat cheile la un prieten si iti e lene sa te intorci, cand decizi ca mai bine dormi la cineva decat sa faci drumul ala inapoi dupa singurul lucru care te poate lasa sa intri in propria casa, cand te trezesti dimineata cu o durere mare de cap (a treia cred in viata mea… macar aici sunt norocos), cand incerci sa ajungi unde trebuia sa fii deja cu 30 de minunte inainte, cand taxiul intarzie si o statie cu alte masini e la “doar” 15 minute de mers, cand incepi totusi sa inaintezi inspre destinatie pentru ca apoi sa iti dai seama ca e prea tarziu, cand suni sa iti ceri scuze si te intorci la altcineva sa ceri bani sa platesti taxiul pentru ca, evident, banii tai nu erau la tine… cand te intorci pe jos exact de unde ai plecat, iti faci o cafea si scrii textul asta… o sa stii in mod sigur ca e una din acele dimineti.

Nu am fost niciodata suparat pe viata. Stiu ca au fost multe momente, mai ales in ultima vreme, in care m-am simtit trist, abatut, dat cu forta deoparte sau nedreptatit. Cu toate astea stiu sigur ca nu am dat vina pe viata niciodata. Probabil pentru ca nu ma astept la nimic de la ea. Si daca nu ma astept, evident ca nu are cum sa ma dezamageasca. Am mai spus si o repet de fiecare data cand o sa fie nevoie: sa dai vina pe destin, soarta, sa spui ca “asa a fost sa fie” sau alte motive de genul acesta nu inseamna nimic mai mult decat sa fugi de adevar si de responsabilitate. Lucrurile nu stau ele sa se intample pur si simplu. Exista un “trigger” mult mai terestru, mai palpabil decat acel “asa a fost sa fie”. Poate nu e vizibil din prima privire si lumea prefera sa se bazeze pe asta ca sa mearga mai departe. Ciudat e ca atunci cand reusesti, indiferent de ce anume e vorba, nu spui niciodata ca asta a fost destinul. Atunci apar alte motive, de exemplu “am muncit pentru asta”,“merit asta pentru tot ce am facut” sau mai stiu eu ce. Sigur, in cazul unui succes toata lumea vrea isi asume responsabilitatea. In caz contrar insa…

Viata e ca un joc in care nu exista corect sau incorect… e ca un joc in care unii castiga, altii pierd si o a treia categorie care pur si simplu nu mai vor sa joace.

In ultima vreme exista 2 lucruri pe bloguri-foto care ma enerveaza. Si cred ca se cer masuri.

1. Inteleg ca toata lumea vrea sa fie citit sau vazut, dar acel site se vrea a indexa bloguri FOTO. Adica bloguri care contin texte dar si imagini. Evident ca sunt cazuri cand e doar text si nu imagine. Totusi, cand 90% e text si abia 10% fotografie, nu mai cred ca se poate numi blog foto. Poate ar trebui sa fac o definitie, sa fie mai pe intelesul tuturor.

2. Titluri pentru posturi. Adica daca tot pui o imagine, sau un text, nu e frumos ca insemnarea sa inceapa cu un titlu?!

Seara mi se pare cel mai greu… de fiecare data stiu ce ma asteapta, de fiecare data incerc sa evit. Incerc sa uit, incerc sa adorm linistit, fericit pentru ca a mai trecut o zi si nerabdator sa mai treaca alta. Si alta, si iar una si iar alta, multe zile, multe saptamani, multe luni. Pana cand am sa uit. Pana cand am sa trec peste, pana cand nu o sa mai doara, pana cand sa nu imi mai fie frica de luna si de norii care parca au acoperit si ultima stea de care sa ma bucur.

Se spune ca timpul le vindeca pe toate… eu am ales sa am incredere in el, am ales sa nu fac lucruri care nu ma reprezinta si care ar rani alte persoane (desi ar spune doar adevar), lucruri care totusi m-ar face pe mine sa ma simt mai bine. Din punctul asta de vedere eu nu castig foarte mult… castiga alte persoane, castiga mai mult decat merita. Viata nu este corecta niciodata (chiar aseara am ajutat-o sa fie incorecta cu mine) si fiecare invata asta intr-un fel sau altul. Cred ca e inevitabil…

L-am ales pe el, fie ca ii spun secunda, minut, ora, zi, saptamana. Am ales timpul… timpul nu are cum sa dezamageasca! Sau cel putin la asta sper.

00:13, a mai trecut o zi si afara ploua in continuare. Noapte buna.