Vlad Mereuta Photography

Dacă prin metrourile londoneze, pe străzi sau pe internet găsești tot felul de anunțuri despre Bulgaria, despre cum să cumperi o proprietate sau să mergi în vacanță acolo, cu greu am găsit și ceva despre frumoasa minunata noastră capitală.

Dintr-un ghid în care pentru fiecare oraș există o casetă “Did you know?”, am plăcerea să citez:

… măcar dacă nu ar avea dreptate.

ps: pozele sunt făcute cu telefonul așa că se scuză calitatea

Și-a mai trecut un an. La mulți ani mie!

Loreena McKennitt - Gloomy Sunday

Sunday is gloomy
My hours are slumberless
Dearest the shadows
I live with are numberless
Little white flowers
Will never awaken you
Not where the black coach
Of sorrow has taken you
Angels have no thoughts
Of ever returning you
Would they be angry
If I thought of joining you?
Gloomy Sunday
Gloomy is Sunday
With shadows I spend it all
My heart and I
Have decided to end it all
Soon there’ll be candles
And prayers that are said I know
But let them not weep
Let them know that I’m glad to go
Death is no dream
For in death I’m caressing you
With the last breath of my soul
I’ll be blessing you
Gloomy Sunday
Dreaming, I was only dreaming
I wake and I find you asleep
In the deep of my heart here
Darling I hope
That my dream never haunted you
My heart is telling you
How much I wanted you
Gloomy Sunday

E 4:06 acum, trebuia să fie 11:30 după calculele mele însă eu mereu greșesc. Liniște, ciudat de multă liniște, afară doar niște păsărele cântă parcă în lipsa unui ceas să îți spună că e dimineață.

Am ieșit puțin să le ascult în fața casei… langă copacul cel mare am stat și vântul a adiat puțin însă suficient cât să scuture frunzele de picurii care acum s-au scurs în pământ. Mi-ar fi plăcut să cadă pe obrazul meu căci pe frunze erau destui însă eu iar am greșit și nu a fost cum mi-am dorit. Și mi-am plimbat mâna peste alte frunze și-am simțit dimineața printre degete și m-am întrebat, dacă am ajuns, la ce am venit?

… dar am ajuns.

Well, se pare ca mai am de asteptat. Noroc cu wireless-u’.

Nu știu cine a spus că atunci când ești copil îți dorești sa te faci mare iar atunci când ești mare îți dorești să te faci copil din nou însă mare dreptate a avut. Despre ziua de 1 iunie pe când eram mic nu îmi aduc aminte mai nimic însă știu că de doi ani în ziua asta mereu mă gândesc ce frumos a fost pe vremea când eram copil. Și dacă oamenii mari și-ar putea pune și ei o dorință de ziua copiilor, eu mi-aș dori să uit unele lucruri, să se poată șterge amintiri așa cum ploaia poate șterge desenul în cretă al fetiței gri.

Azi aș vrea să nu existe azi și din tot sufletul mi-am dorit altceva însă niciodată nu-mi primesc șansa să aleg și lucrurile par că se repetă tot mai des: eu cand plec nu mai am unde să mă întorc. Mereu.

La mulți ani tuturor ce se simt mici!

… și acum ca de mult ori nici nu știu cu ce să încep. Sau cum să încep. Lumea spune că începutul e greu, eu cred că sfârșitul e și mai greu. Mai cred că prea multe gânduri se inghesuie într-o minte obosită, că de prea multe ori mi-am dorit să nu fie așa, că dorințele se împlinesc doar dacă țin de tine și atat, că pisica neagră ce tocmai mi-a trecut prin cale nu mai schimbă nimic, ca sar de la o idee la alta și nici tu nu înțelegi mare lucru, că dacă citești până aici eu mă mir. Și merg mai departe. Cu scrisul ăsta e ca și cu oglinda, mă uit la el, mă văd pe mine și îmi place să cred că mă înțeleg, te uiți la el și nici idee nu am ce înțelegi dar sper că măcar puțin, puțin din ce zic are sens pentru tine. Să nu par nebun.

Aștept avionul. Și dacă vezi pozele astea înseamnă că am ajuns în țara mea.

Eu recunosc că am uitat să pun o virgula și poate nu voiam acum să scriu dar cumva nici scăparea nu mi-am gasit-o printre nimicul în care m-am uitat că erau cinci la număr și timpul a zăbovit puțin și vântul nu a șuierat din nou căci cerul gri e bucurie și negru obișnuiță prin amintire roșul tocmai a devenit păgân.

Uită-ma să te uit să ne uităm cu toți la virgula ce am uitat să pun!

… să mă surprindă imaginea mea reflectată în geamul de la cuptorul cu microunde când mă uit fascinat cum crește punga cu popcorn, să aud în noapte cum se lovesc picurii de ploaie de ciment și de firele de iarbă, să bată vântul și pe la picioarele mele să alerge sute și sute de floricele mov căzute din copacii de pe alee, să se odihnească alți picuri mici de ploaie pe obrazul meu în timp ce ascult Tori Amos, să caut caracterele românești pe tastatura mea când scriu aici.

Îmi este cel mai dor însă de “mine-le” de acum ceva vreme… așa de dor cum îți e ție dor de Constanța.

Scenes from the Flora London Marathon, a 26.2 miles course.

Cambridge, 53 miles from London. Punting on the river Cam, lovely time.