Vlad Mereuta Photography

As scrie, dar e nevoie de cuvinte pentru asta.

* o varianta mai mare (si mai cu farmec, cred eu) se gaseste aici.

“Modul in care un om isi accepta destinul este mai important deca insusi destinul sau”
Wilgelm von Humboldt

Intr-o zi am stat aproape 10 ore intr-o gara. Era cel mai probabil o gara ca oricare alta: multe linii de tren si multi oameni care se uitau la panouri mari, panouri cu litere care se rostogoleau din cand in cand, una peste alta, cu un zgomot pe care si azi mi-l doresc sa-l am inregistrat pe reportofon. Atunci m-am gandit ca undeva in spate, cineva intr-o camera fara geamuri si cu putina lumina arunca o pereche de zaruri si decide numele orasului unde tu vei pleca. Periodic, literele din gara aluneca una peste alta iar zgomotul acela se aude iar.  Lumea insa triseaza. Apar fel si fel de destinatii in fel si fel de tari insa nimeni nu asculta murmurul literelor si raman pe loc, raman pana cand apare destinatia lor. Pentru ca ei au ales-o. Intelegi? Ei au ales-o, ei au decis.

Literele astea asezate intr-o ordine bine stabilita sunt uneori citite intr-o limba straina mie, la fel de straina cum a devenit si destinatia mea. Poate zarurile au decis altceva pentru mine si, fara sa vreau, destinatia mea e acum alta si nimeni nu mi-a spus ca nu mai am ce cauta acolo unde astept sa merg. Si poate tot din cauza asta trebuie sa astept asa multe ore: sa am timp suficient sa-mi dau seama ca ce astept eu nu se mai intampla.

Stau aici in gara si, intamplator, citesc “Viata pe un peron” de Octavian Paler. Poate nu e nici o intamplare, poate cineva a decis sa am si eu setul meu de litere care vorbesc despre un loc similar cu cel in care sunt. Similar devine insa daca dispar toti oamenii de aici, mai putin unul, daca se prafuiesc literele si raman doar orele si minutele, fara nici o destinatie. Trenurile trebuie si ele sa dispara, liniile sa intre in pamant si sa ramana doar una, ceasurile sa plece si ele si intr-un final sa ramana doar un cadru alb si rotund cu un singur ac: un minutar. Si el sa se invarta.

Si azi eu cred ca se tot invarte, si eu poate sunt inca acolo, asteptand zgomotul ala de litere trase la sort, litere care sa arate o destinatie, o destinatie care nu o sa mai apara niciodata. Si eu astept.

Holga se intoarce!

* developata de Gabriel Saplontai

Zilele trecute ma gandeam ca in viitor, candva cand o sa am timp, o sa patentez tot felul de idei. Si eu am idei multe, ca de multe ori imi zboara gandul in locuri greu de imaginat. Poate o parte dintre ale mele idei s-ar dovedi inutile insa daca le tin pentru mine ma gandesc ca nu o sa stiu niciodata daca-s bune sau nu, daca o sa revolutioneze lumea sau o sa ma faca de ras. Sau o sa te faca de ras.

Uite, de exemplu as putea patenta sms-ul in soapta. Pentru ca-i frumos. Sa te trezeasca un “noapte buna” la doua noaptea, cand dormi mai bine, nu-i tocmai frumos, dar daca bifezi optiunea mea si mesajul este trimis in soapta, parca e deja altfel. Si nu doar noaptea, ca merge la fel de bine si la primele ore din zi, cand ai zice un “buna dimineata”. Poate la pachet cu optiunea asta am putea pune si sms-ul urlat, sa-ti sara telefonul din buzunar si sa te ia la bataie atunci cand il primesti. Si ma rog, de aici putem diversifica, ajungand pana la chestii de genultext cu tonalitate (pe yahoo, prin mail sau bloguri) ca sa se intelega cand glumesti sau nu.

Si o alta idee (despre care nu pot spune prea multe pentru ca nu imi apartine) este site-ul care se comporta ca o oglinda pentru domnisoare. Insa tot persoana asta a zis si de carti rezistente la apa, asa ca nu-mi pun mare incredere in ea: nu cred ca merge cineva la apa cu carti. Merge cu undita, dupa cum iti arat mai jos.

Vorba aia: si flori nu vrei?

Florile astea sunt din fata casei lui Monet. Pentru ca ai dreptate: fara cuvinte o poza nu are aceeasi semnificatie.

Incerc sa-mi amintesc daca ce vreau sa zic a mai fost zis in trecut. Am uitat, sincer ca am uitat. Mi-am adus aminte despre altceva: cineva spunea despre mine ca am “probleme” pentru ca nu-mi aduc aminte despre prea multe lucruri din copilarie. Azi mi se pare distractiv sa zici asta, desi, cine stie, o fi adevarat.

In fine, ce voiam eu sa zic e ca nu stau sa citesc ce-am scris in trecut. La poze ma uit, ca-mi plac si ca nu stiu sa vorbeasca aiureli, asa cum ma gandesc de multe ori ca fac eu aici. Si fac asta din 2005, daca bine ma uit. Si, ca sa stii de mine, eu mereu ma gandesc ca o sa vina o zi cand o sa fiu si eu un mos cu aparat la gat, si-n ziua aia am sa ma asez comod si-am sa citesc tot ce-am scris aici de-a lungul anilor. Si sunt convins ca in ziua aia am sa-mi spun ca am fost mai prost cand eram mai tanar, asa cum azi imi spun ca am fost mai prost in 2005. Si ma gandesc eu, ca doar omul nu se schimba asa cu una cu doua, ca in 2005 spuneam la fel despre perioada de dinainte.

Vezi tu, eu am promis ca am sa scriu ceva mai fericit pe blog, si-am sa-mi tin promisiunea, serios. Problema e ca azi am poze fara culori, developate-n baia fara usa, sub acoperisuri unde am dormit un revelion intreg. Dar poate data viitoare, cine stie. La urma urmei am promis ca am sa scriu ceva care sa te faca sa zambesti, dar vezi tu, eu n-am zis ca scriu azi sau ca scriu maine. Si-n timp eu mai si uit. Si ma-ntreb azi, oare dupa urma urmei, mai sunt urme?

… in 9 poze si 0 cuvinte. Pe scurt, adica.

Crede-ma ca stiam ce voiam sa scriu, stiam chiar foarte bine. Stiam foarte bine insa doar atunci cand m-am trezit, pe la 4 dimineata. Acum insa, daca ma crezi sau nu, n-am nici o idee. Nici o idee nici despre ce voiam sa scriu atunci si nici o idee nici despre ce-as vrea sa scriu acum.

Stiu insa ca voiam sa pun o poza, despre echilibru, desigur.

Pe scurt, despre Paris:

• un fel de Bucuresti, putin mai frumos
• oameni cel putin la fel mult mai nepoliticosi decat in Romania, o comparatie cu UK nici nu isi are rostul
• evenimente culturale multe (am fost de exemplu la o expozitie Henri Cartier-Bresson organizata de Maison Européenne de la Photographie cu ocazia a 100 de ani de cand s-a nascut… 320 de imagini, una si una)
• Parisul are un feeling “artsy”
• scump, mai scump ca Londra
• multe scene “romanesti”: soferul de autobuz trage pe dreapta sa intre intr-un magazin sa-si cumpere tigari (in timp ce are lume in autobuz); cel putin un scandal la doua saptamani (pe strada din fata cladirii unde avem birourile) cand vin baietii sa ridice masinile parcate aiurea
• la trecerile de pietoni nu se opreste nimeni sa te lase sa treci; ca o comparatie, in UK, daca te-ai oprit in dreptul unei treceri de pietoni sunt sanse mari sa vezi ca se opreste masina sa te lase… desi tu nici nu vrei sa treci
• parcarea pentru francezi inseamna dat in spate pana te lipesti de cealalta masina, apoi mers 2cm in fata… e ceva comun
• nepoliticosi (pe strada, in restaurante, magazine, etc); si da, stiu ca am mai zis
• mai sunt si altele dar cred ca se intelege esenta…

Si pana sa pun cap la cap cateva poze decente din Paris, am zis ca merge una cu campurile pe care le picta Van Gogh in Auvers-sur-Oise. N-am cu ciori, asa cum a facut el.

M-am mutat. Revin, ma plimb