Vlad Mereuta Photography

Se pare ca am avut o mica problema cu bazele de date… din pacate am pierdut cateva comentarii si vreo doua posturi.

Eh, se intampla. Oricum imaginile au ramas:

…precum si o imagine de la 1 Decembrie:

Interesant Bucurestiu’ asta. Daca
mergi seara cu RATB-ul ai toate sansele sa asculti niste manele de pe telefonul
unuia dintre tinerii care calatoresc cu tine, tineri in care tara
isi pune toata increderea. Si daca ai noroc, la fel cum am avut eu, asculti
aceeasi piesa de vreo trei patru ori, asteptand cu nerabdare sa ajungi la
statia unde urmeaza sa cobori.

Apoi am observat o altfel de
mentalitate aici, cand e vorba de circulatie. La semnalul rosu pentru pietoni lumea
trece linistita sau in fuga, in functie de circulatie. La verde totusi se poate
merge pe versiunea mai linistita, trecand agale, in timp ce soferii masinilor
de la intersectie stau cu mana pe schimbator, piciorul pe acceleratie, gata sa
porneasca odata cu lumina galbena a semaforului. Daca e deja verde si prima masina
nu a pornit, se ofera gratis o serie de claxoane cu injuraturi printre dinti.

Si uneori se circula si pe trotuar,
cot la cot (daca se poate spune asa) cu pietonii.

As spune ca pasarile zboara doar
pentru a privi peisajul. As spune ca ceata ascunde parti ale imaginii pentru a
o face credibila. As spune ca razele soarelui se ingramadesc printre nori
pentru a alerga pe dealuri. As spune ca frunzele s-au urcat in copaci pentru a
privi in zare. As spune ca roua se urca pe iarba pentru a simti vantul. As
spune ca florile privesc norii si le dau forme.

As spune ca acest loc nu exista. As
spune mai multe dar nu pot. As spune ca pot sa arat ce nu pot a spune:

Multumesc domnului Dinu Lazar pentru gura de aer.

Pentru inceput avem cateva dintre persoanele principale chemate sa intretina publicul:

Incercam si un alt unghi, eventual subiect, ca sa nu se plictiseasca CMOS-ul aparatului:

Din public ne alegem spectatorul preferat:

Apoi trecem la chitaristul preferat:

Si pentru sfarsit executam din mana o poza stramba dar bine expusa pe care o indreptam in photoshop ca sa iasa asa:

Ca sa treci de control si sa ajungi pe terenul de joaca trebuie sa:

1. ai maxim un metru si douazeci de centimetri

2. trebuie sa nu porti cu tine barba

3. nu trebuie sa ai asupra ta aparatul foto

Peste prima am zis ca se poate
trece din cauza perspectivei iar la a doua mi-am zis ca este Photoshop. Din
pacate cu problema numarul trei nu am putut sa fac nimic. Si uite ca aproape am
fost facut pedofil. Dupa care am plecat. Prea devreme …

Am stat 15 minute la doua etaje mai
sus si l-am fotografiat pe cel ce lucreaza cu un etaj mai jos. Noi ii spunem Ninjutzu. Ne da cafea uneori si noi ii
multumim pentru asta. Alteori se cearta cu sefii. Nu din cauza cafelei. Au alte
motive. In cazuri de cearta nu e bine sa mergi si sa ceri cafea. Nivelul
stresului este mare, cafeaua iese cel mai probabil cu un gust amar.

El are centura neagra. Intotdeauna
mi-am imaginat cum ar arata o scena in care isi bate sefii pana raman intinsi
pe jos si apoi se aseaza linistit la calculator si incepe sa se joace. Stiu
totusi ca nu o sa faca asa. De cand il cunosc nu l-am vazut prea nervos. Poate
odata, maxim de doua ori. Uneori m-am pus in locul lui incercand sa vad daca as
rezista stresului produs de sefi. Apoi am ajuns la concluzia ca as executa cu
maiestrie scena descrisa mai sus. Poate dupa aia as face cateva poze…

Portrele facute cu el sunt mai serioase… dar uneori e bine sa glumesti

In satul unde locuiau bunicii mei constatam:

•  bani nu

•  carciuma plina

•  barfe cat cuprinde

•  oameni betzi

•  neveste care ii cauta.

Povesti:

•  campuri de lucrat pentru aia batrani

•  vecinu combinat cu una de se zice ca e sfanta si totusi nu e

•  multe altele pe care le-am uitat.

Poze putine, doar doua. Am fost cu alte scopuri.

Necopoi este un sat la vreo 30-40 de km de Satu Mare. Pare uitat de lume. Drumul de pamant e totusi o dovada
ca tehnologia a ajuns si aici: urmele de tractor duc spre camp
unde se vad 3-4 oameni care
lucreaza ca pe vremuri, cu un cal si plug.

La 6:40
soarele e bine ascuns dupa nori. Oamenii dau cu ‘neata in timp ce se indreapta
spre pamantul lor. O dam si noi cu buna dimineata in timp ce scoatem aparatele
foto, trepiede si mai stiu eu ce scule, extrem de interesante pentru localnici.

Cand mergi intr-o astfel de
locatie, toata lumea presupune ca esti de la ziar. Nu accepta o alta varianta.
Si cum se presupune ca ai puterea sa scrii despre ei, ajungi sa fii cel caruia
ei povestesc toate necazurile de o viata. De la drumul de pamant, santurile
inegale si prost facute de localnici si pana la primarul care nu a mai dat prin
sat de multa vreme, toate sunt povestite cu lux de amanunte. Sa nu uitam si de
copii lor, care au plecat prin tari straineze,
sa faca un ban si sa o duca mai bine decat in satul lor, “uitat de lume”.

Plecam si noi dupa ceva vreme,
datorita tot conditiilor nefavorabile, dar nu materiale, ci meteo.