Vlad Mereuta Photography

Pentru inceput avem cateva dintre persoanele principale chemate sa intretina publicul:

Incercam si un alt unghi, eventual subiect, ca sa nu se plictiseasca CMOS-ul aparatului:

Din public ne alegem spectatorul preferat:

Apoi trecem la chitaristul preferat:

Si pentru sfarsit executam din mana o poza stramba dar bine expusa pe care o indreptam in photoshop ca sa iasa asa:

Ca sa treci de control si sa ajungi pe terenul de joaca trebuie sa:

1. ai maxim un metru si douazeci de centimetri

2. trebuie sa nu porti cu tine barba

3. nu trebuie sa ai asupra ta aparatul foto

Peste prima am zis ca se poate
trece din cauza perspectivei iar la a doua mi-am zis ca este Photoshop. Din
pacate cu problema numarul trei nu am putut sa fac nimic. Si uite ca aproape am
fost facut pedofil. Dupa care am plecat. Prea devreme …

Am stat 15 minute la doua etaje mai
sus si l-am fotografiat pe cel ce lucreaza cu un etaj mai jos. Noi ii spunem Ninjutzu. Ne da cafea uneori si noi ii
multumim pentru asta. Alteori se cearta cu sefii. Nu din cauza cafelei. Au alte
motive. In cazuri de cearta nu e bine sa mergi si sa ceri cafea. Nivelul
stresului este mare, cafeaua iese cel mai probabil cu un gust amar.

El are centura neagra. Intotdeauna
mi-am imaginat cum ar arata o scena in care isi bate sefii pana raman intinsi
pe jos si apoi se aseaza linistit la calculator si incepe sa se joace. Stiu
totusi ca nu o sa faca asa. De cand il cunosc nu l-am vazut prea nervos. Poate
odata, maxim de doua ori. Uneori m-am pus in locul lui incercand sa vad daca as
rezista stresului produs de sefi. Apoi am ajuns la concluzia ca as executa cu
maiestrie scena descrisa mai sus. Poate dupa aia as face cateva poze…

Portrele facute cu el sunt mai serioase… dar uneori e bine sa glumesti

In satul unde locuiau bunicii mei constatam:

•  bani nu

•  carciuma plina

•  barfe cat cuprinde

•  oameni betzi

•  neveste care ii cauta.

Povesti:

•  campuri de lucrat pentru aia batrani

•  vecinu combinat cu una de se zice ca e sfanta si totusi nu e

•  multe altele pe care le-am uitat.

Poze putine, doar doua. Am fost cu alte scopuri.

Necopoi este un sat la vreo 30-40 de km de Satu Mare. Pare uitat de lume. Drumul de pamant e totusi o dovada
ca tehnologia a ajuns si aici: urmele de tractor duc spre camp
unde se vad 3-4 oameni care
lucreaza ca pe vremuri, cu un cal si plug.

La 6:40
soarele e bine ascuns dupa nori. Oamenii dau cu ‘neata in timp ce se indreapta
spre pamantul lor. O dam si noi cu buna dimineata in timp ce scoatem aparatele
foto, trepiede si mai stiu eu ce scule, extrem de interesante pentru localnici.

Cand mergi intr-o astfel de
locatie, toata lumea presupune ca esti de la ziar. Nu accepta o alta varianta.
Si cum se presupune ca ai puterea sa scrii despre ei, ajungi sa fii cel caruia
ei povestesc toate necazurile de o viata. De la drumul de pamant, santurile
inegale si prost facute de localnici si pana la primarul care nu a mai dat prin
sat de multa vreme, toate sunt povestite cu lux de amanunte. Sa nu uitam si de
copii lor, care au plecat prin tari straineze,
sa faca un ban si sa o duca mai bine decat in satul lor, “uitat de lume”.

Plecam si noi dupa ceva vreme,
datorita tot conditiilor nefavorabile, dar nu materiale, ci meteo.

Aveam intentia sa scriu multe. Apoi
parca ceva mi-a spus sa nu o fac. Pe urma iar am zis ca o sa scriu. Dupa care
mi-am adus aminte ca citesti tu. Si altii. Si iar am dat inapoi.

Acum sunt undeva la mijloc. Totul e
ca o balanta iar eu as vrea sa o privesc din departare. As vrea sa vad o
imagine de ansamblu. As vrea sa nu imi pun gandurile bune intr-o parte, cele
rele in partea opusa si sa astept sa vad ce imi indica acul. As vrea sa nu mai astept
la nesfarsit ca acest ac sa imi zica o valoare exacta. As vrea ca inainte…

Cred ca toti vrem sa fim fericiti.
Cred ca fiecare isi cauta aceasta fericire unde crede el sau ea ca e
posibilitatea mai mare sa se ascunda. Daca un obiect ne-ar face fericiti atunci
am scapa usor. Depui putin efort, il obtii si apoi esti fericit toata viata. Cand
e vorba de o persoana insa, parca totul devine mai dificil. Poate din cauza ta
sau poate din cauza persoanei. Un lucru este destul de clar: uneori e dificil.

Azi am iesit de la un examen pe
care nu l-am mai dat. Si de cand am iesit merg pe o linie. O linie a
nesigurantei.

Vreau ca inainte …

Ma gandesc la ce se gandeste. Sunt
un tanar in ploaie cu un aparat de fotografiat, sunt un pieton intr-o
intersectie sau un tip agitat care se misca de colo colo fara sa stie ce fac.
Daca fotografiam pe 6×6 aparea si mama ei la volan. Contrast mare intre ea si
fica ei. Era atat de ocupata incat nici nu a observat ca o fotografiez pe aia
mica.

Acum cand vad poza imi aduc aminte
de copilarie