Unul da, unul nu

“Modul in care un om isi accepta destinul este mai important deca insusi destinul sau”
Wilgelm von Humboldt

Intr-o zi am stat aproape 10 ore intr-o gara. Era cel mai probabil o gara ca oricare alta: multe linii de tren si multi oameni care se uitau la panouri mari, panouri cu litere care se rostogoleau din cand in cand, una peste alta, cu un zgomot pe care si azi mi-l doresc sa-l am inregistrat pe reportofon. Atunci m-am gandit ca undeva in spate, cineva intr-o camera fara geamuri si cu putina lumina arunca o pereche de zaruri si decide numele orasului unde tu vei pleca. Periodic, literele din gara aluneca una peste alta iar zgomotul acela se aude iar.  Lumea insa triseaza. Apar fel si fel de destinatii in fel si fel de tari insa nimeni nu asculta murmurul literelor si raman pe loc, raman pana cand apare destinatia lor. Pentru ca ei au ales-o. Intelegi? Ei au ales-o, ei au decis.

Literele astea asezate intr-o ordine bine stabilita sunt uneori citite intr-o limba straina mie, la fel de straina cum a devenit si destinatia mea. Poate zarurile au decis altceva pentru mine si, fara sa vreau, destinatia mea e acum alta si nimeni nu mi-a spus ca nu mai am ce cauta acolo unde astept sa merg. Si poate tot din cauza asta trebuie sa astept asa multe ore: sa am timp suficient sa-mi dau seama ca ce astept eu nu se mai intampla.

Stau aici in gara si, intamplator, citesc “Viata pe un peron” de Octavian Paler. Poate nu e nici o intamplare, poate cineva a decis sa am si eu setul meu de litere care vorbesc despre un loc similar cu cel in care sunt. Similar devine insa daca dispar toti oamenii de aici, mai putin unul, daca se prafuiesc literele si raman doar orele si minutele, fara nici o destinatie. Trenurile trebuie si ele sa dispara, liniile sa intre in pamant si sa ramana doar una, ceasurile sa plece si ele si intr-un final sa ramana doar un cadru alb si rotund cu un singur ac: un minutar. Si el sa se invarta.

Si azi eu cred ca se tot invarte, si eu poate sunt inca acolo, asteptand zgomotul ala de litere trase la sort, litere care sa arate o destinatie, o destinatie care nu o sa mai apara niciodata. Si eu astept.

Fotografie - Vlad Mereuta

Paris - Gara de nord, 2009

Holga se intoarce!

Fotografie - Vlad Mereuta

* developata de Gabriel Saplontai